În seara de 31 septembrie s-a întâmplat să ajung mai devreme la concertele de la Teatrul Apollo111. Odată aflată în sală am putut asista la momentele de repetiţie ale cvartetului Arcadia , ce urma să interpreteze, începând cu ora 19:30, programul compus din lucrările Vivarta (Doina Rotaru), Sheroes (Sabina Ulubeanu) şi Cvartet de coarde op.10 în sol minor (Claude Debussy). Complet frapată de ce auzeam, regretam profund că nu am făcut vreo campanie imposibilă de a convinge personal fiecare persoană pe care o cunosc să se deplaseze aici.
Trebuie să spun că îmi exprim compasiunea către cei ce nu au fost prezenţi la acest concert: nu doar pentru că muzica a fost accesibilă aproape oricui, dar tot demersul a fost la superlativ, o spun cu toată încrederea. Să fiu acolo a fost o reală experienţă, atât datorită muzicii impresionante, a interpretării impecabile, cât şi a calităţii sunetului: ce auzeam nu părea real, o perfecţiune sonoră cum nu mi-a mai fost dat să aud… dar voi reveni asupra acestui aspect mai târziu.
Cvartetul Arcadia, ce îi are în componenţă pe Ana Török – vioară, Răsvan Dumitru – vioară, Traian Boală – violă, Zsolt Török – violoncel, s-a născut la Cluj şi a susţinut concerte în toată lumea, fiind ,,laureat al unor foarte importante competiții internaționale de muzică de cameră’’.
Vivarta. Muzica începe cu un ison-unison unduit, din care se desprind mici accente-apogiaturi de o secundă mare ascendentă ce se întoarce în valul-mamă. Materia e teribil de organică, cu un traseu ce se ramifică treptat într-o suprapunere de paliere şi de glasuri: atinge noi culmi ale clarităţii şi ale luminozităţii, într-o eterofonie cu o puternică expresie arhaică. Se remarcă discursul doinit – o componentă ce se regăseşte în mod consecvent în muzica Doinei Rotaru, fiind unul din elementele ce îi dau recognoscibilitate (un nume predestinat, am putea spune…). Începuturile meditative sunt transformate alchimic în forţe noi, ce reliefează zbuciumul din interiorul muzicii, culminând, în prima secţiune, cu o aglomerare întreruptă brusc. O a doua secţiune se naşte, cu violoncelul singular, în note lungi, susţinute, atacate cu convingere, într-un registru foarte grav: unul din aspectele deosebite ale acestei lucrări este acordajul violoncelului, cu o cvartă mai jos. Registrul grav primeşte fiorii viorilor, ce lansează accentuate gesturi descendente în glissando, impresionante, ca nişte vaiete – conturând mai clar peisajul arhaic. Densitatea este redusă la minim, fiind acum explorat registrul mediu-înalt (o putem considera o a treia secţiune). Fluxul ritmic se potoleşte, iar respiraţiei din registrul mediu îi sunt suprapuse, în acut, gesturi fulgurante, ce amintesc de nişte pescăruşi, apoi sunt sugerate (pentru prima dată) contururi melodice – dar pe fundal. Materia, în intregime, se află într-o continuă mişcare şi transformare: de la început până la final materialul sonor pare o entitate singulară, compactă, ca un vas de lut ce tocmai se află în mişcare şi continuă modelare la roata olarului… Aliajul instrumental este realizat cu un meşteşug impecabil, uluindu-mă în fiecare moment; construcţia e desăvârşită; acestea sunt încununate cu expresivitatea şi emoţia pe care compozitoarea le deţine în mod autentic.
Revin la perfecţiunea menţionată anterior – mi se părea, sincer, fantastic ce auzeam şi nu îmi dădeam seama de ,,vinovatul’’ principal, dar cred că secretul constă tocmai în îmbinarea armonioasă a tuturor factorilor participanţi la rezultatul sonic final: în mod evident, interpreţii, în primul rând: aflaţi la un înalt grad de măiestrie, atât individual cât şi împreună, construind un organism întreg şi perfect armonizat; apoi, în al doilea rând, instrumentele în sine îmi păreau de o nemaiauzită calitate (sau nu am mai auzit live, cel puţin), cu cel mai curat şi mai plin sunet (sigur că interpreţii au şi aici un merit); în al treilea rând, acustica sălii: deşi nu e un domeniu în care să fiu expertă, mă gândesc că în calitate de muzician pot avea o impresie cât de cât validă, iar în cazul de faţă acustica mi s-a părut ofertantă şi ireproşabilă; în al patrulea rând… ca în orice reţetă memorabilă, un ingredient secret: amplificarea. Sincere felicitări celui responsabil; adevărata ei valoare s-a arătat în momentul în care nici nu ştiam că ea există!… O pot numi cea mai fină amplificare pe care am auzit-o vreodată, abia observabilă, împlinind sunetul care te cuprindea… Mă gândeam că rolul microfoanelor e pentru a înregistra piesele interpretate şi am pus sunetul impecabil pe seama acusticii sălii. Adevărata lor funcţie mi-a fost dezvăluită abia în clipa în care unul din interpeţi a atins cu arcuşul unul din microfoane! Există şi un al cincilea factor: compozitorul. Totuşi, deşi muzica interpretată a fost (sincer) la cel mai înalt nivel, îndrăznesc să cred despre Cvartetul Arcadia că poate face muzică din orice ar interpreta.
Într-un cotlon întunecat al unui teatru la subsol: aici se întâmplă Arta. Cu o mână de oameni însetaţi de nou, de autentic, de cultură; marcaţi de curiozitate intelectuală şi de a descoperi noi valenţe ale spiritului propriu, ei sunt norocoşii, îndrăznesc să spun chiar binecuvântaţii – care au oportunitatea să asiste la astfel de momente unice. Adevărate, nu contrafăcute. Aduse pe lume cu multă dedicaţie, profesionalism, creativitate şi suflet.
Sheroes. Eroine. Sabina Ulubeanu e unul din acei compozitori pe care îi urmăresc cu interes, bucurându-mă în mod deosebit când descopăr că au scris o nouă lucrare ce urmează să fie interpretată, curioasă de noile teritorii sonore din a căror explorare solitară s-au întors.
Nu m-aş fi gândit că tensiunea (sau suspansul) se poate obţine dintr-un sunet repetat lent, singular, în acut, în nuanţă scăzută, pufoasă, dar asta s-a întâmplat în începuturile piesei Sheroes. O lucrare ce m-a ţinut cu sufletul la gură, căci înfăţişa ceva interesant şi plin de culoare la fiecare cotitură.
Peste această pedală ce traversează în întregime prima secţiune – o pedală deopotrivă delicată dar nu şi fragilă, puternică prin perseverenţa şi convingerea ei – intervin mici gesturi (aproape şoptite) ale celorlalte instrumente, ici-colo, întâi dispersat, apoi din ce în ce mai coagulat (mici punctări în pizzicato, sugestii motivice), alipindu-se treptat vocii pedalei, pentru un moment motivic, (aproape) în unison ritmic şi cu o expresie mai decisivă – prin semi-transparenţa armonică se întrevăd sonorităţi baroce. Se revine deîndată. Preia iniţiativa un violoncel aproape tematic, dramatic, anunţând o nouă secţiune, care se lansează cu adevărat odată cu ostinato-ul foarte ritmic şi pregnant realizat de violoncel şi de violă, cu un motiv repetitiv în ritm aksak, timp în care viorile preiau materialul motivic de mai devreme, comentând cu gesturi clare, ca nişte flăcări în glissande – atât aceste gesturi cât şi momentele eterofonice instaurează senzaţia de unitate a programului, în percepţia ascultătorului fiind ecouri din lucrarea anterioară (cu siguranţă neintenţionat). Secţiunea se întrerupe mai repede decât mi-aş fi dorit, pentru a explora o zonă similară cu cea de început, a unui suspans timid, acum tratat puţin diferit – pare un moment de tranziţie, spre pasaje cu mai multă claritate melodică; acestea se vor dovedi sugestii sau încercări; se ajunge la altă secţiune condusă de o pregnantă pedală ostinată, de data asta în registrul mediu, cu o ritmată cvintă perfectă. Pe nevăzute se topeşte în oglindirea începutului, întreaga construcţie având o anumită simetrie. O lucrare expresivă şi captivantă.
Cel din urmă cvartet îi aparţine lui Debussy (fiind, de altfel, singurul său cvartet), un compozitor care ar merita să fie cântat puţin mai mult – pe meleagurile noastre, cel puţin -, în opinia mea. Un compozitor vizionar, acesta a depăşit barierele armoniei clasice, fiind în căutare de sonorităţi noi. Văd în muzica sa – deşi acum atât de familiară şi de clară nouă – un bun început de drum iniţiatic oricui doreşte să se apropie de muzica contemporană (sigur, e doar începutul…)
Interpretarea a fost – cum altfel – impecabilă, din nou trebuie să remarc unitatea atât de compactă, organismul incredibli de închegat al cvartetului Arcadia, atât în interpretare cât şi în calitatea desăvârşită a sunetului. Lucrarea impresionistului Debussy nu a făcut deloc notă discordantă cu restul programului, lucrările au fost foarte potrivit alese. În urma unor îndelungi aplauze, cvartetul s-a întors pentru un simpatic bis: ,,Miniatură” de Răzvan Metea, o piesă încărcată cu o energie contagioasă (datorată atât muzicii – ritmate aksak – cât şi bucuriei cu care interpreţii o cântau), cu o puternică origine în muzicile tradiţionale româneşti.
Întuneric. Pe o masă, trei hortensii roz aşezate vertical, înfipte în ceva misterios. Îşi face apariţia o fiinţă parcă din altă dimensiune, îmbrăcată în alb, cu un fel de geacă din plastic transparent, ale cărei multe cute reflectau în verde orice lumină le atingea; în cea de-a doua parte a serii de concert am cunoscut-o cu toţii pe cântăreaţa islandeză SiGRÚN. Ca o zână extraterestră a început să cânte la… flori. Cu ajutorul tehnologiei (respectiv al senzorilor, probabil) hortensiile deveneau sensibile la atingere, fiecare generând alt sunet. O imagine simpatică, inedită şi, în felul ei, poetică.
Din cu totul altă zonă muzicală (oare?), SiGRÚN abordează un soi de pop necomercial, îmbinând sunete şi ritmuri (beat-uri industriale) electronice cu melodii vocale.
Un glas provenind vădit de pe tărâmuri nordice (timbralitatea – şi pronunţia – amintind mult de Björk, cunoscuta artistă islandeză – alături de care a împărţit scena, alte nume importante în aceeaşi situaţie fiind islandezii de la Sigur Rós şi englezii de la Florence+the machine), aerat dar clar, rotund şi puternic: pentru vocea, prezenţa şi muzica ei sala părea prea mică şi prea întunecoasă… Dar tocmai aceste trei elemente ne-au ridicat cumva deasupra contextului şi ne-au transportat peste munţi, peste spaţii largi, deschise; chipul ei pur şi reflexiile verzui (de pe haină), ce aminteau de aurora boreală, luminau spaţiul îndeajuns.
Am avut parte de sonorităţi electronice moderne îmbinate cu surprize, momente mai energice sau mai atmosferice (şi îmbinări ale acestora), ritmuri imprevizibile învăluite de o voce impresionantă, ale cărei melodii simple nu duceau la un rezultat simplist, poate tocmai datorita unui puternic spirit arhaic şi atemporal deopotrivă – de altfel motivul principal pentru care şi acest moment a fost potrivit în contextul programului celei de-a patra seri de concerte din festival. Să cânţi simplu, de bucurie. De trăire.
Încărcată de o luminozitate curată, e greu ca muzica lui SiGRÚN să nu te cucerească de o auzi pe viu, pe de o parte datorită vocii atât de captivante, care nu are nevoie de mult pentru a străluci (şi ale cărei melodii, ecouri şi lansări melodice te stimulează teribil: mi se pare aproape imposibli să pleci de la concertele ei fără să-ţi vină să fredonezi – bine, de fapt să cânţi cu toată suflarea -, şi nu neapărat pentru că ţi-a rămas muzica în memorie, ci pentru simpla bucurie de a glăsui), pe de altă parte prin infuzia de imprevizibil pe care o aduce prin texturile şi punctările electronice, fără să urmărească o formă sau o formulă standard; peste toate, cred că adevereşte spusele lui Schoenberg: ,,Se mai poate scrie destulă muzică bună în Do major’’.
Irina Vesa