InnerSound New Arts Festival – Evenimente paralele

Ediţia de faţă a inclus, conform obiceiului, o serie de workshopuri şi prezentări (ale unor compozitori deopotrivă artişti-performeri şi/sau multimedia).

  1. O cameră foto – funcţională! – dintr-o cutie de chibrituri? Posibil şi realizabil!

Evenimentul-satelit ce a precedat festivalul (respectiv seria de concerte) a fost o incursiune în inedit, pe care InnerSound îl explorează în mod constant şi ni-l aduce aproape: un workshop numit ,,The Handmade Image’’ (27-28 august; intrarea liberă), susţinut de Rowan Tara de Freitas (Marea Britanie/Germania), o tânără şi energică artistă vizuală. Atelierul de ,,fotografie experimentală şi prietenoasă cu natura’’ ne-a adus nouă, celor 12 participanţi (variaţi ca vârstă şi origini profesionale; doi muzicieni şi o majoritate deja experimentată în fotografie – eu mă pot include în ambele categorii) cunoştinţele şi materialele necesare atât pentru ,,asamblarea’’ unei camere foto utilizând materiale reciclate, cât şi pentru developarea, cu materiale biodegradabile, a imaginilor obţinute.

Pe mese ne aşteptau ,,porţiile’’ individuale: o cutie de chibrituri, foarfecă / cutter, marker negru, o rolă de film alb-negru nou-nouţă (în cutie), o canistră (trebuie să o numesc astfel) de film goală, scotch izolator negru (bun prieten şi inamic deopotrivă…), riglă, o fâşie de folie metalică ce în altă viaţă a fost capacul unei cutii de iaurt, un cerculeţ spiralat provenind dintr-o spiră de plastic de la vreun caiet / document.
Câteva ore bune au constat într-o intensă concentrare  de tăiat, măsurat, lipit, lipit şi iar lipit cu scotch izolator, camera foto era gata de a fi folosită! Totuşi, de ce cutia de chibrituri? Nu e nimic excentric: întâmplător are dimensiunea perfectă pentru filmul de 35mm.

E dificil să descriu cum arată şi cum funcţionează o asemenea ,,jucărie’’, dar voi încerca: de o parte şi de alta a cutiei se află cele două canistre de film, marginea filmului nou şi cea a filmului vechi (din care a rămas doar atât, marginea: canistra este goală, filmul anterior a fost tăiat şi a rămas acest capăt) sunt lipite cu scotch transparent; filmul glisează – fiind învârtit cu cheia! (o altă componentă ce are dimensiunea perfectă pentru această misiune) prin cutie, cadru cu cadru, din canistra nouă fiind trasă în cea veche, goală. TOTUL este, în mod absolut esenţial, izolat de orice sursă de lumină: cutia înnegrită cu marker, tot aparatul fiind izolat temeinic şi înfăşurat în scotchul izolator. Pe cutia propriu zisă se află, în partea din faţă,  o micuţă fereastră peste care e lipită folia metalică de la iaurt (de asemenea înnegrită), în care se află o împunsătură cu un ac; diametrul ideal ar fi de… 0.2mm! Acela este ,,obiectivul’’ nostru! (cu ghilimele, căci nu există obiectiv ori lentilă de vreun fel). Pe acolo trece lumina, informaţia, ceea ce vrem să fotografiem. Dar doar când vrem noi, desigur: acţiunea de a fotografia are loc prin ridicarea şi coborârea rapidă a unei ,,uşiţe’’ (un dreptunghi vertical, provenind de la cutia de carton a filmului nou), prinsă în acest sistem. Ar mai fi câteva lucruri de zis, dar mă voi opri aici.

Odată încheiat procesul de asamblare (destul de intens!), am ieşit cu toţii în Cişmigiu pentru a aduna câteva cadre şi mai ales pentru a afla cum se face asta.

Ziua a doua: de te apropiai de Mediateca de la Conservator, descopereai cu surpriză că mirosul intens de cafea nu vine de la vreo cafenea ori terasă, ci de la o echipă muncind de zor să developeze film fotografic! Nu, nu o beam nici noi, era ,,băută’’ chiar de film. Bicarbonat de sodiu, vitamina C, cafea (+ apă): acestea sunt ingredientele cu care am developat filmul alb-negru (la cel color e mai complicat). În loc de cafea funcţionează şi ceaiul verde sau negru (foarte concentrat) sau… vinul! Cel din urmă a fost folosit de doi dintre colegi. Dar până la developat trebuia scos filmul din aparat… în întuneric total! Nu mai descriu şi aceste aventuri; ne-am descurcat cu toţii foarte bine (Rowan a zis că dintre toate grupurile de această dimensiune cu care a lucrat, noi ne-am mişcat cel mai repede; era chiar uimită de uşurinţa cu care am mânuit acele dispozitive circulare de rotit filmul); de menţionat că era un domn printre noi, expert în astfel de lucruri, care ne-a ajutat cu materiale şi ponturi. Acum, developarea propriu zisă: am turnat ,,supa’’ de cafea şi am rotit cutia în care se afla, acum, filmul (o cutie specială, izolvată de lumină, în care filmul stă aşezat pe un fel de spirală… pus acolo pe întuneric) de două ori la fiecare 15 secunde timp de… 20 de minute. Cu cronometru, pe telefon. Evident, nu eram sincronizaţi şi, întrucât, după fiecare serie de rotiri trebuia să batem canistra de masă de două ori, efectul sonor era destul de interesant! Mai sar peste nişte paşi; în final filmele noastre stăteau atârnate la uscat pe o sfoară… Iar noi stăteam cu emoţii: oare mi-a ieşit ceva? După atâta muncă – şi prin atâţia paşi – sunt multe lucruri nefaste ce pot afecta negativ rezultatul, mici scăpări, neatenţie, sau pur şi simplu ceva nu a funcţionat (poate nu am izolat aparatul destul de bine de lumină, poate s-a întâmplat ceva greşit la developare etc). Rezultatele au fost interesante, destul de clare (mie mi-au ieşit doar câteva imagini).

În epoca vitezei şi a tehnologiei, a construi ceva cu mâinile tale devine un fel de terapie. Meritul InnerSound este de a aduce împreună aceste abordări şi direcţii aparent diametral opuse: analog vs. digital, tehnologie vs. tradiţie, automatizat / generat vs. manual… şi de a arăta cum pot coexista armonios.

  1. De la arta savantă izolată la cultura participativă

În data de 30 august, la ora 11, a avut loc, la Institutul Francez, prezentarea violonistei (o putem numi chiar performer) Barbara  Lüneburg (Germania/Austria), respectiv a proiectului de cercetare TransCoding – From ’Highbrow Art’ to Participatory Culture, având ca subiect identitatea şi multiplele sale faţete, arta participativă şi potenţialul acesteia de a atinge un public tânăr prin intermediul social media. Din păcate nu am putut ajunge la scurta prezentare (singurul eveniment din festival la care nu am fost). Performance-ul acesteia a avut loc în aceeaşi zi, de la ora 19:00, la Cinema Elvire Popesco.

  1. Scurtă incursiune în muzica de film

În aceeaşi zi de 30 august a avut loc, la sala Lipatti a UNMB, de la ora 15:00, prezentarea Anei Giurgiu-Bondue (România/Franţa), intitulată ,,Aspecte componistice în creaţia muzicii de film’’, cu un dublu aspect: pe de o parte o scurtă explicare a istoriei muzicii de film, cum era realizată muzica filmelor mute şamd, pe de altă parte prezentarea propriei creaţii (ce constă într-o varietate de genuri şi de stiluri; se remarcă versatilitatea compozitoarei); în ambele cazuri artista povestind cu multă culoare şi expresivitate. Cu o seară înainte a avut loc, la Cinema Elvire Popesco, proiecţia filmului mut Shoulder arms (1918), de (şi cu) Charlie Chaplin, pentru care compozitoarea a scris propria variantă de muzică – în ton cu stilul vremii, dar infuzat de modernitate (deloc bătător la ochi, armonizat cu întregul) – pe care aceasta, deopotrivă pianistă, a interpretat-o live! Un moment minunat, o iniţiativă pe care o aplaud. Autoarea ne-a prezentat şi procesul abordării acestui film, explicând alegerile sale componistice în contextul filmului.

  1. Orchestra vorbirii

Compozitorul norvegian Daniel Formo ne-a prezentat, pe 31 august (la sala Lipatti a UNMB), proiectul său de cercetare numit Orchestra of speech, ce are ca subiect relaţia strânsă dintre vorbire şi muzică şi metodele prin care, cu ajutorul tehnologiei, cea dintâi poate fi ,,tradusă’’ în cea din urmă, luând în considerare o multitudine de faţete, de la intonaţie la ritm, percusivitatea cuvintelor, inflexiuni, registru etc. Compozitorul a creat un program prin care, în anumiţi parametri şi dupa un anume algoritm, computerul să genereze această traducere. Un element interesant mi s-a părut ideea de a sublinia pauzele: o frază vorbită în care redate muzical sunt pauzele, spaţiul negativ. Ne-a prezentat ideile pe care le urmăreşte şi le aplică, precum şi cele de la care a pornit pentru a-şi contura studiul: de exemplu faptul că limbajul muzical ar fi primul pe care îl învăţăm; un bebeluş încă nu pricepe sensurile cuvintelor, dar înţelege intonaţia, iar vorbirea adresată acestuia tinde să fie exagerată în acest sens, având în cele din urmă o structură melodică, într-un anumit înţeles. O altă idee este improvizaţia ca dialog: pe de o parte dialogul dintre interpreţi, pe de alta improvizaţia pe care o realizăm în conversaţie, căci nu ştim dinainte ce vom spune, dar răspundem spuselor celorlalţi. De altfel, există categorii de vorbire; tipuri diferite de a vorbi, în funcţie de contextul social – şi acestea pot fi traduse în termeni muzicali: un ritm rubato are loc într-un context intim, fiind mai personal; intonaţia monotonă aparţine unui context formal etc. În cele din urmă, sistemul creat are o importantă componentă interactivă, dialogul are loc între interpret şi computer; cel din urmă poate ,,cânta’’ o astfel de traducere (care poate fi chiar o voce puternic procesată, fără a fi recognoscibilă sursa), contrapunctată de interpret, sau invers: interpretul expune o frază (la pian) căreia computerul îi răspunde (unei afirmaţii? unei întrebări? conform analizei, computerul alege o variantă probabilă de răspuns, o variantă plauzibilă).

Un proiect foarte interesant (sigur, aici e un scurt şi anost rezumat din care probabil că am scăpat multe idei meritorii), despre care eram sceptică la început, întrucât nu mi se păreau idei noi – în scurt timp am fost convinsă, prin posibilităţile şi potenţialul de aplicare, prin cercetarea aprofundată dar şi prin prisma muzicala prin care comunicarea verbală este văzută aici.

Performance-ul, pentru pian preparat şi procesare în timp real, lui Daniel Formo a avut loc pe 1 septembrie, la Teatrul Apollo111. Trebuie să adaug că a fost o experienţă inedită, ca din altă lume (iar pentru mine nu mai e nimic straniu acum… sunt imunizată!), nu e doar o curiozitate tehnică, e muzică, dar în alţi parametri decât cei la care ne putem raporta când spunem ,,muzică’’. E atât de minunat că muzica e atât de mare şi poate fi atât de multe lucruri complet diferite!

 

Irina Vesa


Warning: count(): Parameter must be an array or an object that implements Countable in /home/inners/public_html/wp-includes/class-wp-comment-query.php on line 405

Leave a Reply